Muza mea e-o fata dulce
cu obraji catifelati
e albastra la culoare
si-are ochii migdalati.
Este mica, atat de mica
ca incepe-ntr-un pahar
e pictata tot pe fata
parca ar avea pojar.
Nasul lung ca de vulpita
de urechi nici nu mai zic
cand incepe sa le miste
ma mai racoresc un pic.
cu-ale ei aripi patate
(prea verzui sunt la culoare)
ma ating cand dorm mai bine
neincetat, nimicitoare.
Somnu-mi fura si ma obliga
ca sa recapitulam
tot ce mi-a soptit aseara
nu cumva ca sa uitam.
Si la patru dimineata
este ora de dictare!
m-am obisnuit si-acum
n-o mai cred rauvoitoare.
Si-asa-ncepe o poezie
sa se nasca si sfios
n-o opresc din povestit
si devin mai curios.
Si zburand de colo-colo
la ureche imi tot spune
tot ce a citit odata
intr-o carte fara nuume.
Si-mi tot cuvanta sarmana
insa eu neastamparat
am tot necajit-o-ntr-una
si-ntr-o zi ea a plecat
Azi sunt trist ca de o vreme
muza chiar n-a mai venit
s-o fi dus poate departe
printre stele de granit.
Am tot astept-o-n taina
sub albastru norilor
si-am iesit in camp s-ascult
catecult cocorilor.
Poate ca-ntr-o zi de iarna
va sosi si prin campii
ne vom bate cu zapada
si vom scrie nebunii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu